Da. Cred ca e inevitabil . Mereu va exista un suflet, o inima, o fata distrusa de iubire. Si aceasta afirmatie e gresita deoarece nu iubirea ne distruge ci persoana pe care o iubim, persoana careia ii dedicam tot timpul nostru, afectiunea neconditionata, increderea. Persoana careia ii daruim inima o va lua iar atunci cand o ia , o ia cu totul, si nu , nu ca sa aiba grija de ea, ci ca sa o rupa in mii de bucatele iar apoi sa ti-o dea inapoi, sau sa nu o ti-o mai returneze niciodata deoarece odata ce i-ai oferit ceea ce isi dorea o sa plece. O despartire fara temei, fara motive, fara scuze, fara certuri. O liniste totala, ca moartea. Pentru ca atunci cand esti tradat in acest fel tot ce poti simti este moartea care iti invaluieste sufletul. Moartea increderii, a stimei de sine. Moartea zambetului, a sperantei. Acestia sunt cei pe care ii iubim, ei sunt cei care ne devoreaza sufletul si odata ce ne daruim lor, ne devoreaza trupul, lasand odata cu plecarea lor doar niste ochi inlacrimati si  o inima franta.

Dorinte

Sunt atatea lucruri frumoase la care visez, atatea lucruri pe care vreau sa le fac, sa creez si sa imprim in viata mea niste amintiri frumoase. Amintirile ma intristeaza dar totodata imi readuc in minte momentele vietii mele. Amintirile pe care o sa le am peste cativa ani vreau sa fie intamplarile de acum,intamplarile de maine. Vreau sa fac lucruri nebunesti, sa imi traiesc adolescenta, sa intru in bucluc, sa ma descurc singura dar sa primesc si ajutor. Vreau sa ma distrez, sa ma simt bine, sa ma simt implinita.

Dorintele mele ar fi asteaaa: Apusul si rasaritul la mare cu cele mai bune prietene ale mele, cu vantul sufland prin pletele noastre, cu gandurile noastre despre iubire,cu un bacardi in mana si un “pinky promise” ca vom ramane mereu impreuna.Cunoscutul si mult doritul sarut in ploaie. Daaa, acel sarut cu acea persoana speciala, cu persoana care tine la tine pentru ceea ce esti, care te protejeaza, care te iubeste, persoana care te face sa simti fluturasi in stomac si aici s-ar incadra si alta dorinta: gasirea unui astfel de baiat!!!Sa calatoresc in toata lumeaaa. Sa descopar toate secretele si lucrurile interesante din fiecare tara, sa le observ obiceiurile sa invat despre cultura lor, sa stiu o gramada de chestii. Sa ma pierd pe stradutele inguste si sa intalnesc tot felul de oameni. Sa ma pierd printre oameni necunoscuti si sa uit de orice grija.  

Parca sunt atatea lucrui care imi trec prin cap si atat de multe imi doresc incat in mintea mea este o harababura si nu pot sa realizez ce vreau. Stiu ce imi doresc in mare. Vreau sa ma distrez, sa ma simt bine, sa am prietenii si familia aproape, sa ma plimb cu Toto, sa imbatranesc in mainile celui care ma iubeste, sa fiu fericita, sa am multi caini, sa am o casa pe plaja, sa am o sera, sa stiu sa tricotez, sa invat multe limbi straine,sa am o multime de haine, sa stiu sa gatesc, sa machiez mereu, sa invat sa joc remi, sa invat sa joc poker cu prietenele mele, sa ma maturizez, sa fiu din nou copil, sa am un jurnal, sa public o carte, sa cant, sa pictez, sa dansez, sa am copii, sa am sufletul unui copil, sa fiu buna, sa fac fapte bune, sa am imaginatie, idei, sa am o slujba care sa imi placa, sa am cea mai frumoasa experienta la facultate, sa imi fac un tatuaj,sa imi vopsesc parul,sa lansez lampioane, sa inalt un zmeu,sa zbor cu parasuta, sa fac bungee jumping, sa am o motocicleta si o casca de protectie roz,sa inot la miezul noptii,sa fac scufundari, sa inot cu delfinii….. sa traiesc, vreau sa traiesc si desi nu prea stiu ce inseamna asta viata si deciziile mele ma vor ghida spre viitor, un viitor care poate nu o sa fie cum mi-am imaginat.

   
 

Realitatea

Realitatea-i naspa. Tocmai de aceea multi incearca sa transforme aceasta realitate in propria lor lume. Unii citesc, unii se uita la filme, unii nu fac nimic. De ce nu facem nimic? Pentru ca nu vrem, pentru ca nu stim ce ni se poate intampla sau poate chiar asta e problema ca stim ce ni se va intampla. Eu credeam ca stiu ce mi se poate intampla si am realizat de multe ori ca nu e asa. Imi imaginez tot felul de lucruri in cap si imi fac atatea griji si apoi imi dau seama ca nu e chiar ceea ce ma asteptam. Poate imi doream sa se intample altfel, mereu imi doresc sa se intample altfel. Dar asta e realitatea. Nu stim mereu care sunt urmarile actiunilor noastre. Asa ca singurul lucru pe care ne putem baza este presupunerea. Sa presupunem ca totul va fi bine sau sa fim pesimisti si sa ne asteptam la ce e mai rau. In orice caz nu vom sti niciodata ce ne aduce viata.

Trec pe langa o multime de oameni in fiecare zi si incerc sa imi inchipui pentru un minut ca sunt in locul lor. Unii par fericiti, altii posomorati, pe altii nu ii poti citi, altii sunt ocupati. Dar ce gandesc defapt acei oameni? Asta imi doresc mereu sa aflu, sa patrund in gandurile lor, in problemele lor, sa patrund intr-o alta lume. Pentru ca defapt  realitatea nu este un singur loc, realitatea nu este a tuturor. Cu totii traim in propria realitate, cu totii avem diferite idealuri, vedem lumea diferit, percepem altfel totul. Niciun gand nu este identic cu al nimanui, totul este versatil, totul are o amprenta si nu se poate deslusi  ce e defapt lumea reala. Gandurile sunt infinite si la fel ar trebui sa fie si viziunea noastra asupra realitatii, sa nu lasam tristetea,saracia,coruptia sa ne distruga lumea frumoasa in care traim. Ca sa putem face realitatea mai buna trebuie sa luptam, trebuie sa incercam sa fim una din milioanele de persoane care prin simplele si unicele lui actiuni sa faca o mica fapta buna care poate schimba locul in care traim. Sa renuntam la ideea ca realitatea-i naspa. Incerc si eu din greu si sper si mai mult ca realitatea nu e ceea ce vedem in fiecare zi pe strada, sper ca realitatea va fi schimbarea pe care noi o vom face in lume. Lumea e distrusa oricum si sa nu credeti ca daca doar 1 persoana va incerca sa schimbe ceva nu va reusi pentru ca este doar una, fiecare om are rolul sau in toata aceasta harababura pe care o numim viata, realitate. Si da inca mai sunt acea fetita de 4-5 ani care se juca cu papusile Barbie si care stia cu siguranta ca va salva lumea si care crescand nici nu a mai inteles ce e lumea defapt.

SCHIMBARI

E inca frig dar tot sunt foarte entuziasmata ca e primavara. Parca a fost o vesnicie iarna si eram asa de nerabdatoare sa vina caldura si am realizat ca defapt anotimpul meu preferat e primavara. Anotimpul acela cand iesi din frig, mirosul de fresh, de racoare (nu ger), sunetul pasarilor, florileee,culorileee. Totul pare mai vesel. Doar pare pentru ca in realitate nimic nu te poate face fericit. Cunosc o multime de oameni care desi au ceea ce multi si-ar dori, sunt mereu nemultumiti. In cazul meu, primavara ca si orice alt inceput de sezon, ma face sa simt ca totul e schimbat si ca pot schimba totul. Si da pot. Chiar pot si s-au schimbat o multime de lucruri in jurul meu, in primul rand eu m-am schimbat, am hotarat ca singurul mod in care pot fi fericita este sa lupt pentru ceea ce imi doresc de mult. Nu, nu am terminat lupta, mai am multe batalii de dus dar satisfactia ca in ceva timp o sa fiu alta persoana ma face sa merg mai departe si sa nu ma dau batuta. Viata este presarata cu o multime de obstacole si am dat peste multe de-a lungul celor 15 ani ai mei. Am fost si realizez ca inca sunt batjocorita pe strada de tot felul de needucati despre felul in care arat, am stat nopti in sir plangand si urandu-ma pentru felul cum arat. Dar ce faceam ca sa schimb asta? Adevarul crunt e ca nu faceam nimic. Aveam aceleasi obiceiuri, aceleasi vicii, aceeasi lene. Dar am reusit sa trec peste faza aceea. Am realizat ca nu sunt sclava viciilor mele si ca e timpul sa imi iau viata in maini si sa imi fac visul sa devina realitate. Am decis ca o sa le rad in fata celor care m-au batjocorit, am decis ca o sa le demonstrez tuturor ca pot sa ma schimb si am decis ca asta e singurul lucru care ma poate face sa ma simt bine in pielea mea. Singura stiam ca nu o sa reusesc de aceea am cerut ajutor. Si am primit ajutor si inca beneficiez de el si datorita ambitiei mele am reusit sa imi ating o mica parte din scopul meu. Drumul e lung si mai am mult de parcurs pana sa ajung cum imi doresc dar ceea ce conteaza este faptul ca am reusit. Am reusit sa ma conving pe mine insami, sa ma conving ca viata mea nu trebuie sa fie mereu asa, ca nu trebuie sa sufar mereu, sa fiu data mereu la o parte. Am reusit sa iau atitudine, am reusit sa imi inving temerile, am reusit sa ma schimb. Inca o fac, inca ma schimb, inca se petrec o multime de lucruri in capul meu, inca sufar, ma mai demoralizez cand si cand dar apoi ma imbarbatez si imi amintesc ca nu m-am chinuit atat ca sa ma dau batuta. Dupa cum am mai spus este foarte greu sa te schimbi si sa perseverezi ,sa nu te abati de la scopul tau, da, e greu mai ales pentru mine. Nu trebuie sa ma las asa usor, nu o sa ii dau nimanui satisfactia esuarii mele. Singura satisfactie o sa o am eu, cand o sa le vad moaca tuturor celor care au crezut ca nu pot face nimic sau ca nu vreau, cand o sa le vad moaca celor care au ras, care m-au facut sa plang. O sa fiu cea mai fericita persoana pentru ca asta o sa fie razbunarea mea: SCHIMBAREA. Schimbarea poate fi ciudata, poate fi perceputa diferit dar in cazul meu schimbarea e cel mai bun lucru care mi s-a intamplat in ultimele luni. Nu credeam niciodata ca voi reusi sa iau atitudine, ca o sa ies din cutia aia a mea, ca o sa renunt la ideile mele cum ca nu o sa reusesc. Am putut si am incercat si am avut momente cand eram gata sa renunt, dar nu am facut-o si sper ca nu o sa o fac. Sunt sigura ca nu o sa o fac.

Daca eu am reusit si inca lupt pentru ceea ce imi doresc sa devin si voi puteti. Nimic nu e imposibil iar daca ai determinare si o motivatie indeajuns de puternica incat sa te faca sa schimbi ceva in viata ta, nimic nu te opreste. Pana si cele mai nebunesti vise pot deveni realitate. Eu nu mi-am pierdut speranta ca pot schimba ceva, nu mi-am pierdut speranta ca ma pot schimba pe mine, ceea ce mi se pare cel mai greu lucru de realizat. Dar uite-ma aici, inca ma schimb si inca sper la o lume diferita si inca sper ca oamenii isi pot schimba idealurile despre lumea asta, despre tot ceea ce ne inconjoara, sper ca oamenii o sa realizeze ceea ce conteaza cu adevarat in viata, chiar sper.

Things that I love

BINEINTELES ca nu am mai scris de mult, poate pentru ca nu am avut idei sau poate pentru ca nu am avut chef, in orice caz astazi vreau sa va vorbesc despre haine si alte chestii care imi plac mie. Toate fetele cand erau mici isi doreau sa creasca, sa poarte tocurile mamei, sa se machieze si tot felul. Norocul meu ca am crescut si am inceput sa fac toate astea, dar sunt si putin dezamagita ca poate am inceput prea devreme cu machiajul . Inainte foloseam machiaj doar cand ieseam in oras, dar in orice caz nu la scoala. Acum nu ma pot abtine sa nu ma dau cu tus sau cu fond de ten, pudra,blush,bronzer, astea…Imi pare putin rau de tenul meu dar il hidratez in fiecare seara deci nu cred ca e o problema asa mare. Dar am realizat ca machiajul ma face sa ma simt mai increzatoare desi nu schimba chiar asa de radical modul cum arat, am mai realizat ca imi place chiar foarte mult sa ma machiez pe mine dar si pe prietenele mele. Si sunt asa de bucuroasa cand ma suna fetele sa le machiez si le mai si place de multe ori. M-am invatat singura sau ma mai uitam pe youtube la tutoriale, dapai nu ma prea ajutau si am inceput singura sa imi dau seama cum sa fac,cum sa aplic, chestii tehnice. Asa si ce vroiam sa spun e ca machiajul face parte din viata mea si nu nu ma machiez ca mi-e rusine sa ies cu fata mea in lume sau ca am eu mofturi de genu’ asta, pur si simplu imi place si sunt foarte pasionata. Incerc mereu acasa combinatii noi, tot felu’ de smokey eyes, am inceput sa ma uit la toate fetele de pe youtube din America sau Anglia care isi fac tot felul de tutoriale si filmulete cu haine si dinastea si chiar ma inspira mult. Nu pot sa zic ca am invatat nu stiu ce de la ele dar in orice caz m-am inspirat si parca in adancul meu si eu as vrea sa am un canal pe youtube cu cate 600 k de subscriberi dar stim cu totii ca asta nu o sa se intample. Trecand mai departe la partea cu hainele….HAINELE, nu iubesc nimic mai mult pe lumea asta decat hainele, adica sentimentul ala cand esti in magazin, si ai bani:)))), si iti poti cumpara ce vrei, sa construiesti tinute in cap, cum fac eu de altfel si fericirea aia prosteasca ca ai haine noi )). Singurul lucru care ma intristeaza dintotdeauna a fost ca nu pot purta toate hainele care imi plac, dupa cum v-am mai povestit pana acum, nu port in niciun caz marimea S sau orice alt tip de marime pe care ar arata bine o fusta,o rochie, o chestie mulata, trecand peste asta nu am probleme in a-mi gasi haine care sa imi placa. In fiecare seara inainte sa merg la scoala imi pregatesc tinuta in care mereu va fi prezent un accesoriu sau poate mai multe. ACCESORIILE, al doilea lucru pe care il iubesc cel mai mult pe lumea asta. Prietenele mele nu pot sa desluseasca nevoia mea de a purta mereu cate un lant, aproape in fiecare zi, fie el mic, mare,colorat,etc…Eu le tot spun ca asa imi place ca simt ca imi completeaza tinuta bla bla bla… Si asta este si motivul. Cateodata doar cateodata as prefera sa imi cumpar un lant si sa renunt la o bluza sau ceva de genu’. Chiar imi plac mult si gasesc atatea moduri in care sa le includ in tinute. Iubesc toate bijuteriile : inele, lanturi,bratari, si totodata le port mereu. Aaa mi-am amintit, singurele accesorii pe care le evit, sunt cerceii, nu imi place deloc cum imi sta cu cercei, zici ca sunt bunica, zici ca sunt mai matura, zici ca imi face fata si mai mare, rareori mai port cercei micuti da’ cam atat. In orice caz sunt mereu entuziasmata cand vine vorba de haine si accesorii si machiaj si imi place de multe ori sa dau sfaturi celorlalti si sa ma surprind mereu cu noi idei. Ceea ce ma deranjeaza de multe ori este modul in care sunt apreciate unele persoane si aici da ma refer la Facebook si la unele cocalare cu cate 800 de like-uri la o poza, o poza care e foarte naspa si sa nu mai mentionez tinuta care iara e penibila sau care de multe ori nu exista. Fetelor nu merita sa va aratati sanii si fundul pentru like-uri si aici nu ma adresez celor cu stil gen Alina Ceusan, in fine, ceea ce vreau sa spun este ca ma enerveaza persoanele astea si totodata mi se pare ca dau dovada de prostie si penibilitate. Sincera sa fiu nu inteleg cum oamenii pot sa dea like la o astfel de poza, dar inca odata nimeni nu e ca mine, fiecare are stilul lui sau ma rog ce-o fi ala, nu toata lumea gandeste ca mine si asta este strict parerea mea.

Totodata vreau sa le multumesc celor care imi citesc blogul, care poate nu e atat de interesant, dar e un mic loc unde imi exprim sentimentele, parerile , un loc in care poate va regasiti si voi. Pupici si imbratisari pentru toti, exceptand cocalarii, fara cocalari…

Despre Toto

Toto e cel mai bun prieten al meu, este fratele meu. Ne certam mai mereu, ma maraie atunci cand il pup si il necajesc dar nu m-ar musca niciodata. Poate va intrebati de ce m-ar musca fratele meu, ei bine pentru ca este un caine. Toto este metis de labrador si golden retriever, ce implineste 6 anisori anul acesta in iulie si inca din 2007 de cand l-am primit mi-a facut mie dar si mamei mele viata mai frumoasa. Eram in vara lui 2007 la bunica mea, iar tata m-a dus la un prieten de al lui sa imi aleg un catelus. Erau tinuti afara in curte deoarece era foarte cald, erau 9 fratiori, dintre care doar 2 baieti. Nu aveam vreo preferinta, toti fiind foarte draguti, m-am apropiat de ei, am inceput sa ii iau in brate, dar un catelus galagios nu imi dadea pace, ii dadea la o parte pe ceilalti,ca sa vina la mine, dadea din codita, parca imi zambea,era el, era catelul meu, era cel mai grasut, cel mai mare, cel mai rau, era Toto. Ceea ce m-a surpins a fost faptul ca nu eu mi-am ales catelul, ci el m-a ales pe mine! Eram atat de fericita, singurul lucru care era o dilema pentru mine a fost numele sau,nu ma puteam gandi la nimic. Apoi imi amintisem de una dintre cartile mele preferate pe care abia o terminasem de citit “Vrajitorul din Oz” unde o fetita Dorothy ,dupa cum stiti cu totii,avea un catel pe nume Toto. Toto avea sa ii ramana numele, iar eu eram Dorothy,exact cum imi doream.
Eram intr-un basm,intr-o poveste. Vara si plimbarile prin parculetul din Sebes erau pe terminate iar mama nu stia ce sa faca cu Toto, ne intrebam “oare cum o sa ne descurcam la bloc cu un caine asa mare?” Ne gandeam serios sa il lasam la una dintre matusile mele, dar desi am incercat sa ne despartim de el, nu am reusit. Ne-a castigat dragostea si afectiunea si acum era un membru al familiei, nu puteam sa il parasim. Asa ca l-am dus la bloc, in primele zile ne-am descurcat cat de cat, dar mama inebunea fiindca cainele fiind foarte mic facea peste tot in casa, ieseam cu el afara si cand intram in casa iar isi facea treburile, era devastator si pentru mine si pentru mama, dar ce era sa facem ?curatam cu tot felul de produse speciale si mergeam mai departe. Apoi a inceput perioada distrugerilor masive in casa cum ar fi rosul canapelei, al papucilor, al hainelor, al mobilei, fura hartii din birou, fura chestii de pe masa, zgarma usa de la intrare si tot felul de nebunii. Am trecut si peste asta cu chiu cu vai dar nu am regretat niciun moment faptul ca il avem. In acelasi timp era un dragalas, dormea cu mama in pat, se juca cu mingiuta, mama il dresase, imi dadea labuta, sarea pe mine, fugea, ma pupa, ma facea un copil fericit. Problema a fost faptul ca am crescut, nu imi mai dadeam interesul pentru el, m-am plictisit, era mare, era prostanac, ii cadea parul si atunci a inceput mama sa aiba grija de el si mai mult ca inainte, era copilul ei, fratele meu, ieseau ore in sir la plimbari, mergea cu el si la servici si totii prietenii mamei il iubeau. Cu prietenii mei era mai greu…cu fetele mai ales. Eu am fost crescuta de mica in preajma cateilor, pisicilor, imi placeau mult animalele si nu mi-a fost niciodata frica de vreun caine, dar prietenele mele erau terifiate cand il vedeau pe Toto. Cand veneau la mine trebuia sa il tina mama de zgarda pana ajungeau speriatele la mine in camera sa inchida usa, dupa un timp nu mai fugeau de el dar inca le era frica. Imi amintesc ca zbierau mereu cand latra ca sa se joace cu el, sau maraia sau facea el ceva mai ciudat. Dupa un timp prietenele mele s-au obisnuit cu el, il mangaiau, il pupau, il injurau, ii spuneau sa taca atunci cand cersea de la masa, erau exact ca mine, era fratiorul lor cel mic si enervant. Acum cand urca Ana si Laura la mine ii dau drumul pe scari ca sa le intampine si le si aud “Toto da-te ca ma umpli de par” sau “ce faci ma, lasa-mi geaca”. Ma bucur ca in sfarsit s-au obisnuit cu el si ca nu le mai deranjeaza sau sperie ci chiar tin la el si ar fi triste daca ar pati ceva. Am avut si momente in care l-am plans, crezand ca nu o sa il mai vad niciodata fiindca fugea dupa alti caini si nu il gaseam decat dupa ore bune de cautare. S-a intamplat sa il pierdem de multe ori dar mereu l-am gasit si l-am adus in siguranta acasa, pe paturica lui de pe canapea unde ii e locul. Parca il avem de o vesnicie, facea parte din familia noastra, din rutina noastra, nu mi-as fi putut imagina viata fara el.
Toto e cel mai bun prieten al meu, e un luptator, un caine cu personalitate, e un caine inteligent, iubitor, e unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit, pentru ca spre deosebire de alte cadouri acesta si-a lasat amprenta nu doar in viata mea, ci si in a celor dragi mie. Toto o sa fie mereu cainele mare si alb pe care sper sa il mai am aproape inca multi ani de acum, cainele care ma enerveaza, care doarme cu mine in pat, pe perna mea, cainele care iubeste pe toata lumea, care e iubit de toata lumea, o sa ramana mereu cainele care mi-a schimbat viata.
Nu vreau sa stiu cum e viata mea fara el, dar ceea ce stiu cu siguranta este ca niciun caine nu este ca el, niciunul nu ma va iubi mai mult ca el si nici eu nu o sa pot iubi alt caine mai mult decat l-am iubit pe el. El e fratiorul meu, am crescut impreuna, ne-am maturizat impreuna, am trecut prin tot felul de aventuri cu el, a fost mereu aici pentru mine, nu m-a tradat si nici nu m-a mintit vreodata, bineinteles ca nu a facut-o pentru ca e un caine si nu poate vorbi dar ati prins ideea. A fost si va ramane mereu cel mai bun catel din lume, cel mai loial suflet pe care l-am intalnit si cu care am avut ocazia sa cresc. Te iubesc Toto!

Tu ce ai vrea sa fii?

Tu ce vrei sa devii cand o sa fii mare? Cea mai enervanta intrebare pe care o primeam cand eram copii. Raspunsurile mele? Raspunsurile mele s-au schimbat treptat,crescand. Cand eram mica eram asa de sigura pe afirmatia mea, acum nu ma pot decide ce vreau sa fac in viata, dar pana la urma e devreme sa imi bat capul cu asta. Viata? Viata trebuie experimentata, vreau sa invat sa fiu fericita, sa ma accept asa cum sunt pana sa decid care o sa fie viitorul meu, dar desigur in capul meu sunt miliarde de vise. Ce isi doresc unii? Bani? Faima? Frumusete? poate ca da. Dar eu, eu imi doresc sa experimentez supranaturalul. Filmele, serialele sunt de vina? Poate ca da. Dar hai sa fim seriosi, cine nu si-ar dori sa citeasca gandurile celorlalti, sa zboare, sa controleze elementele naturii? Sunt o naiva ca inca mai sper la chestiile astea dar pana la urma viata inseamna speranta si cum speranta moare ultima, eu nu am de gand sa ma opresc sa visez. Toti visam perfectiunea si daca nu o visam ne-o dorim. Perfectiunea nu a existat niciodata si nici nu o sa existe. In schimb visele sunt nelimitate, gandurile pot atinge cele mai necunoscute idei, nebunii, lucruri la care nu ne gandim intentionat, lucruri care zboara prin creierul nostru. Corpul uman este ceva de necrezut, corpul este o lume unde totul este conectat, fiecare celula are rolul ei, fiecare picatura de sange semnifica ceva, fiecare neuron transmite ceva, dar nici corpul nu e perfect, si el are defectiuni, defectiuni cu care in timp ne obisnuim sau incercam sa le remediam, nu o sa fim niciodata perfecti, asta e adevarul. Nu o sa putem niciodata sa stim totul despre lumea asta, dar macar sa incercam. Vanatoarea dupa necunoscut poate fi cea mai frumoasa aventura, o aventura unde poate nu o sa gasim “comoara” mult cautata, dar o sa fim rasplatiti cu satisfactie, satisfactia de a afla jumatate de adevar decat deloc, acea satisfactie ca ai incercat, ca ai luptat pentru visul tau, o satisfactie care poate fi atinsa doar prin straduinta si aici nu ma refer doar la cunoastere ci la orice ne propunem. Viata nu are limite,lumea nu are limite, totul este infinit,visele sunt infinite. Visati oameni buni, visati ca ajungeti pe Luna, visati ca ajungeti pe Marte, visati ca jucati la Hollywood, visati ca zburati, visati ca visati, indepliniti-va visele. Intrebarea “ce ai vrea sa fii” nu trebuie sa aiba un raspuns, intrebarea “ce ai vrea sa fii” trebuie sa fie o motivatie pentru fiecare dintre noi, o motivatie spre implinirea dorintelor noastre. Nimic nu e imposibil, daca tu vrei sa fie posibil  trebuie sa lupti, sa lupti pentru scopul tau.

Scopul meu? O lume mai buna, o lume buna, o lume nebuna. Am multe scopuri, nu stiu exact care sunt dar in calatoria mea prin viata poate o sa le gasesc.

Copilaria mea

M-am decis sa ma intorc inapoi in timp, sa ma intorc inapoi in zilele copilariei mele,sa imi amintesc de intamplarile bune dar si de cele rele. Poate ca unii au avut o copilarie roz, in care singura lor grija era julitura de la cazatura cu bicicleta, ei bine, copilaria mea a fost putin mai complicata. Nu mi-a lipsit nimic si sunt recunoascatoare parintilor mei pentru tot, dar ceea ce imi spulbera linistea unei zile normale erau certurile lor. Se certau noaptea tarziu, credeau ca nu ii aud, ma infofoleam in plapiumioara mea si imi spuneam “e doar un vis urat, o sa treaca”, nu trecea… Imi amintesc ca odata am mers la ei si cu lacrimi in ochi le-am spus sa inceteze, sa nu se mai certe, le-am pus 2 zaruri pe masa si i-am obligat sa joace un joc: daca zarurile dadeau dublu atunci nu se mai certau, nu tin minte care a fost rezultatul, dar cred ca i-am impresionat foarte tare. Dupa cativa ani de certuri, pe cand intram eu pe clasa a I-a, s-au decis sa divorteze. Unii copii poate ar fi fost tristi, dar eu fiind si mica, am simtit o oarecare usurare, stiam ca o sa raman cu mama, stiam ca certurile o sa inceteze si stiam si mi s-a spus ca parintii mei o sa ma iubeasca mereu, indiferent de ceea ce este intre ei. Asa a fost. Parintii mei au devenit cei mai buni prieteni, certurile s-au oprit, cel putin deocamdata, iar eu eram eu. Nu simteam nimic schimbat, poate nici nu realizam asa de multe, nu intelegeam anumite aspecte, anumite discutii intre ei. Nu o sa ii invinovatesc niciodata pentru ca au trait si inca traiesc despartiti, dimpotriva, o sa le fiu mereu recunoscatoare deoarece toate astea m-au intarit, m-am maturizat destul de devreme fata de ceilalti copii, intelegeam anumite lucruri, vedeam altfel lumea si la fel este si in ziua de azi. Sunt recunoscatoare ca mereu mi-au indeplinit dorintele, ca au fost mereu alaturi de mine, m-au rasfatat, m-au educat. Parintii mei mi-au transmis iubirea pentru tot ceea ce este frumos si bun in lumea asta, iubirea pentru animale, pentru natura, iubirea fata de oameni. Desi ma maturizasem mai repede, tot eram un copil naiv. Cum puteam eu sa cred ca toti cei din jurul meu sunt la fel si vor ramane la fel? Din pacate am realizat si lucrul acesta odata ce am crescut. Am realizat ca exista oameni rai, copii rai,batjocoritori,nerespectuosi…Eu inca credeam ca toata lumea ma place, ca nimeni nu barfeste, ca nu exista certuri decat intre adulti, ca nu exista intrigi, stres. Tot un copil eram, desi trecusem prin atatea cu parintii mei, tot o lume roz aveam, totul era perfect in mintea mea. Apoi, am crescut si am crescut si am avut o mare dezamagire. Tot ceea ce credeam eu ca e bun pe lumea asta s-a spulberat. La scoala copiii erau tot mai rai, mai insensibili, auzisem primele injuraturi, vazusem acte de violenta in clasa si incet incet lucrurile astea pareau normale. Am inceput sa pun la suflet toate lucrurile urate pe care le auzeam la adresa mea, mergeam acasa si plangeam, nu mai voiam sa merg la scoala, aveam momente cand nu mai voiam sa ies din casa. Am trecut si peste momentele astea si m-am obisnuit cu comentariile rautacioase, m-am obisnuit atat de tare incat am inceput sa ma critic singura, tot mai mult si tot mai mult si asta ma consuma si acum. Am ajuns sa realizez ca nimic nu mai e apreciat, ca toti oamenii sunt superficiali si daca cineva e diferit, e un ratat, e un ciudat si e ori ignorat ori batjocorit. Desigur am fost crescuta de mica cu ideea ca eu sunt o persoana speciala, cu ideea ca eu pot salva lumea, desi stiam ca nu mai pot face asta nu aveam de gand sa raman in anonimat, vroiam sa ies in evidenta, sa fiu in centrul atentiei, sa fiu apreciata,dar asta are si repercusiunile ei. Lumea virtuala ne-a captat pe toti, am inceput sa cunoastem oameni pe care defapt nu ii cunosteam, sa facem anumite compromisuri pentru a fi la randul nostru cunoscuti. Si ca sa poti fii prieten cu toata lumea, trebuie sa fii ca toata lumea. Daca vrei sa fii in centrul atentiei sau sa ai parte de atentie trebuie sa urmezi “ceea ce e la moda” , ceea ce atrage interesul celorlalti. Nu stiu exact cum am facut fiecare asta, nu pot sa realizez, dar am ajuns sa cunoasteam tot felul de lucruri, sa stim tot felul de barfe, sa devenim superficiali, sa nu ne mai pese de natura,de animale, de filme, de arta, ci de viata altora, de problemele altora, de intimitatea altora. Am ajuns sa ne distrugem unii pe ceilalti, am ajuns sa ne distrugem pe noi insine. Daca as putea da timpul inapoi? Da, as face-o. Dar as ramane acolo, in copilaria mea, sa nu cresc niciodata, sa nu traiesc in lumea asta in care suntem prizonierii propriilor noastre minciuni si intrigi. Vreau sa traiesc intr-o lume in care preferam sa plang ore in sir din cauza unei zgarieturi decat din cauza rautatii oamenilor.

Da, am fost dezamagita odata ce am crescut, dar nu am nicio scuza, desi urasc lumea asta fac lucruri care nu ar trebui facute, imi incalc anumite principii ca sa pot fi cineva, sa pot fi remarcata, asta facem toti, nu conteaza prin ce mijloace…

Something about me and about you

Zambesc mereu, nu stiu de ce o fac. Plang,rad,plang si iar rad, am momentele mele. Am insecuritati despre aspectul meu,ma judec prea aspru si nu ma pot opri, sau poate nu vreau sa ma opresc. Desi nimeni nu recunoaste, toate ne dorim sa ne spuna cineva “nu te mai plange, esti frumoasa”. Toti suntem “attention seekers”, dar din nou, cine ar avea curajul sa spuna asta? ei bine, eu il am. Nu imi este rusine sa recunosc asa ceva, cand stiu ca inauntrul tuturor este aceasta dorinta de a fi remarcat, de a fi special, de a iesi in evidenta intr-un mod bun. Si eu incerc sa ies in evidenta, cateodata imi iese , cateodata nu. Dupa cum am mai spus si in primul meu post, tot timpul se va gasi cineva care sa batjocoreasca, sa puna la indoiala gusturile sau parerile tale si fiecare ne luptam cu asta zi de zi, incercam sa nu dam in penibil, dupa parerea mea, multi o fac, mai ales virtual, ca nici nu vreau sa imi imaginez cum se comporta unii oameni in realitate. Ma rog, ideea e ca toti vrem atentie si de multe ori nu stim ce sa facem, cum sa ne comportam ca sa o avem. Eu, desi nu am un corp perfect si nu sunt cine stie ce frumusete ca prietenele mele, incerc mereu sa ies in evidenta prin stilul meu, prin felul in care ma imbrac, cum ma machiez, cum imi fac parul, poate si cum ma comport si de multe ori par o copila, ma prostesc,cant, dansez dar asta ma face sa ma simt bine si sa trec peste insecuritatile mele. Rad mult, foarte mult, excesiv si nu ma pot opri de multe ori, deoarece am o companie buna mai mereu, adica pe prietenele mele nebune, din cauza carora cateodata ma simt pe dinafara, deoarece ele  sunt slabe si eu nu… Incerc de mult sa ma schimb, incerc si acum, e un drum lung, dar cu ajutorul lor si bineinteles ambitia mea stiu ca pot schimba anumite aspecte. Desi sunt complexata am nevoie de atentie, am nevoie sa ma simt bine si stiu ca undeva este o persoana sau mai multe care se simt la fel ca mine, care pur si simplu au nevoie de sprijin, chiar daca nu arata asta mereu. Pot spune ca sunt o persoana fericita cand sunt inconjurata de prieteni, atitudinea fiecaruia se schimba in diferite medii, cum ar fi acasa, la scoala, cu prietenii cei mai buni, atunci ne dezvaluim adevaratele sentimente sau le ascundem. In opinia mea e bine sa te descarci, nu conteaza cui, prietenilor, cainelui,pisicii, gandacului din bucatarie,florii din pervaz, oricui. Descarcati-va si poate doar poate o sa va simtiti mai bine, o sa aveti incredere si o sa uitati de problemele de zi cu zi, stiu ca e greu, nici eu nu cred ce scriu, dar sunt o visatoare,sunt naiva , dar asta sunt eu si inca incerc sa invat sa ma obisnuiesc cu mine,asa ar trebui sa faceti si voi…………