Despre Toto

Toto e cel mai bun prieten al meu, este fratele meu. Ne certam mai mereu, ma maraie atunci cand il pup si il necajesc dar nu m-ar musca niciodata. Poate va intrebati de ce m-ar musca fratele meu, ei bine pentru ca este un caine. Toto este metis de labrador si golden retriever, ce implineste 6 anisori anul acesta in iulie si inca din 2007 de cand l-am primit mi-a facut mie dar si mamei mele viata mai frumoasa. Eram in vara lui 2007 la bunica mea, iar tata m-a dus la un prieten de al lui sa imi aleg un catelus. Erau tinuti afara in curte deoarece era foarte cald, erau 9 fratiori, dintre care doar 2 baieti. Nu aveam vreo preferinta, toti fiind foarte draguti, m-am apropiat de ei, am inceput sa ii iau in brate, dar un catelus galagios nu imi dadea pace, ii dadea la o parte pe ceilalti,ca sa vina la mine, dadea din codita, parca imi zambea,era el, era catelul meu, era cel mai grasut, cel mai mare, cel mai rau, era Toto. Ceea ce m-a surpins a fost faptul ca nu eu mi-am ales catelul, ci el m-a ales pe mine! Eram atat de fericita, singurul lucru care era o dilema pentru mine a fost numele sau,nu ma puteam gandi la nimic. Apoi imi amintisem de una dintre cartile mele preferate pe care abia o terminasem de citit “Vrajitorul din Oz” unde o fetita Dorothy ,dupa cum stiti cu totii,avea un catel pe nume Toto. Toto avea sa ii ramana numele, iar eu eram Dorothy,exact cum imi doream.
Eram intr-un basm,intr-o poveste. Vara si plimbarile prin parculetul din Sebes erau pe terminate iar mama nu stia ce sa faca cu Toto, ne intrebam “oare cum o sa ne descurcam la bloc cu un caine asa mare?” Ne gandeam serios sa il lasam la una dintre matusile mele, dar desi am incercat sa ne despartim de el, nu am reusit. Ne-a castigat dragostea si afectiunea si acum era un membru al familiei, nu puteam sa il parasim. Asa ca l-am dus la bloc, in primele zile ne-am descurcat cat de cat, dar mama inebunea fiindca cainele fiind foarte mic facea peste tot in casa, ieseam cu el afara si cand intram in casa iar isi facea treburile, era devastator si pentru mine si pentru mama, dar ce era sa facem ?curatam cu tot felul de produse speciale si mergeam mai departe. Apoi a inceput perioada distrugerilor masive in casa cum ar fi rosul canapelei, al papucilor, al hainelor, al mobilei, fura hartii din birou, fura chestii de pe masa, zgarma usa de la intrare si tot felul de nebunii. Am trecut si peste asta cu chiu cu vai dar nu am regretat niciun moment faptul ca il avem. In acelasi timp era un dragalas, dormea cu mama in pat, se juca cu mingiuta, mama il dresase, imi dadea labuta, sarea pe mine, fugea, ma pupa, ma facea un copil fericit. Problema a fost faptul ca am crescut, nu imi mai dadeam interesul pentru el, m-am plictisit, era mare, era prostanac, ii cadea parul si atunci a inceput mama sa aiba grija de el si mai mult ca inainte, era copilul ei, fratele meu, ieseau ore in sir la plimbari, mergea cu el si la servici si totii prietenii mamei il iubeau. Cu prietenii mei era mai greu…cu fetele mai ales. Eu am fost crescuta de mica in preajma cateilor, pisicilor, imi placeau mult animalele si nu mi-a fost niciodata frica de vreun caine, dar prietenele mele erau terifiate cand il vedeau pe Toto. Cand veneau la mine trebuia sa il tina mama de zgarda pana ajungeau speriatele la mine in camera sa inchida usa, dupa un timp nu mai fugeau de el dar inca le era frica. Imi amintesc ca zbierau mereu cand latra ca sa se joace cu el, sau maraia sau facea el ceva mai ciudat. Dupa un timp prietenele mele s-au obisnuit cu el, il mangaiau, il pupau, il injurau, ii spuneau sa taca atunci cand cersea de la masa, erau exact ca mine, era fratiorul lor cel mic si enervant. Acum cand urca Ana si Laura la mine ii dau drumul pe scari ca sa le intampine si le si aud “Toto da-te ca ma umpli de par” sau “ce faci ma, lasa-mi geaca”. Ma bucur ca in sfarsit s-au obisnuit cu el si ca nu le mai deranjeaza sau sperie ci chiar tin la el si ar fi triste daca ar pati ceva. Am avut si momente in care l-am plans, crezand ca nu o sa il mai vad niciodata fiindca fugea dupa alti caini si nu il gaseam decat dupa ore bune de cautare. S-a intamplat sa il pierdem de multe ori dar mereu l-am gasit si l-am adus in siguranta acasa, pe paturica lui de pe canapea unde ii e locul. Parca il avem de o vesnicie, facea parte din familia noastra, din rutina noastra, nu mi-as fi putut imagina viata fara el.
Toto e cel mai bun prieten al meu, e un luptator, un caine cu personalitate, e un caine inteligent, iubitor, e unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit, pentru ca spre deosebire de alte cadouri acesta si-a lasat amprenta nu doar in viata mea, ci si in a celor dragi mie. Toto o sa fie mereu cainele mare si alb pe care sper sa il mai am aproape inca multi ani de acum, cainele care ma enerveaza, care doarme cu mine in pat, pe perna mea, cainele care iubeste pe toata lumea, care e iubit de toata lumea, o sa ramana mereu cainele care mi-a schimbat viata.
Nu vreau sa stiu cum e viata mea fara el, dar ceea ce stiu cu siguranta este ca niciun caine nu este ca el, niciunul nu ma va iubi mai mult ca el si nici eu nu o sa pot iubi alt caine mai mult decat l-am iubit pe el. El e fratiorul meu, am crescut impreuna, ne-am maturizat impreuna, am trecut prin tot felul de aventuri cu el, a fost mereu aici pentru mine, nu m-a tradat si nici nu m-a mintit vreodata, bineinteles ca nu a facut-o pentru ca e un caine si nu poate vorbi dar ati prins ideea. A fost si va ramane mereu cel mai bun catel din lume, cel mai loial suflet pe care l-am intalnit si cu care am avut ocazia sa cresc. Te iubesc Toto!